5 așteptări nerealiste de la copii

Ca părinți, avem adesea impresia că știm foarte bine ce ar trebui să poată face un copil la o anumită vârstă. Să fie atent. Să se controleze. Să înțeleagă de ce a greșit. Să își organizeze singur timpul sau să învețe din prima ceea ce i-am explicat de mai multe ori.

Problema este că multe dintre aceste așteptări pornesc de la felul în care funcționează mintea unui adult, nu de la etapa reală de dezvoltare a copilului. Copilul nu este un adult mai mic. Creierul lui se află într-un proces continuu de maturizare, iar atenția, autocontrolul, planificarea, memoria de lucru sau gestionarea emoțiilor evoluează treptat. Atunci când nu ținem cont de acest lucru, riscăm să interpretăm o limită firească de dezvoltare drept lene, lipsă de voință sau neascultare.

De multe ori avem așteptări nerealiste de la copiii noștri pentru că nu știm, de fapt, cum funcționează creierul lor. Iată cinci lucruri esențiale pe care este bine să le știm.

1. Creierul copilului nu este o versiune „mică” a celui de adult

De multe ori ne așteptăm ca cei mici să „înțeleagă logic” sau „să se controleze”, ca și cum ar avea același sistem de autoreglare ca un adult. Dar realitatea este că, între 0 și 12 ani, creierul lor trece printr-o perioadă intensă de dezvoltare. Nu toate zonele sunt maturizate complet și nu toate conexiunile funcționează la nivelul pe care îl vor avea mai târziu.

Părți importante — cum este cortexul prefrontal, implicat în atenție, planificare, controlul impulsurilor și reglare emoțională — continuă să se maturizeze până la vârsta adultă. Asta nu înseamnă că un copil nu poate învăța să fie atent, organizat sau să își controleze mai bine reacțiile. Înseamnă că aceste capacități sunt încă în dezvoltare și au nevoie de sprijin, structură, practică și repetiție, nu doar de cerințe.

2. Atenția nu este „defectă” — poate fi antrenată

„Nu se poate concentra nici două minute!”

Am auzit fraza aceasta de sute de ori de la părinți care ajung să creadă că atenția slabă înseamnă lene, neascultare sau automat o problemă. Dar atenția este o capacitate cognitivă. Poate fi exersată prin activități potrivite vârstei, exerciții specifice, reducerea distragerilor și un nivel de dificultate adaptat copilului.

În același timp, copiii cresc într-un mediu în care atenția lor este solicitată permanent de notificări, videoclipuri scurte, jocuri și schimbări rapide de stimuli. Nu putem elimina această lume, dar putem crea și experiențe diferite: perioade de concentrare fără întreruperi, lectură, joc, activități care cer răbdare și exerciții prin care atenția este solicitată treptat.

Nu este suficient să îi spunem copilului „concentrează-te”. Trebuie să îl ajutăm să își dezvolte capacitatea de a face acest lucru.

3. Fiecare copil are un stil cognitiv diferit

Copiii nu procesează și nu folosesc informația exact în același fel. Unii se descurcă mai bine atunci când informația este prezentată vizual. Alții au nevoie să verbalizeze, să organizeze informația diferit sau să treacă prin mai multe exemple înainte ca lucrurile să devină clare.

Școala nu poate adapta permanent fiecare lecție fiecărui copil, dar părintele poate observa anumite tipare. Copilul poate memora mai bine dacă desenează, se poate exprima mai clar prin povești decât prin liste, poate înțelege mai bine atunci când explică cu voce tare ceea ce tocmai a învățat sau când vede un exemplu concret.

Astfel de observații oferă informații importante despre modul în care copilul abordează învățarea. Scopul nu este să îi punem încă o etichetă, ci să înțelegem mai bine ce îl ajută și unde are nevoie de alte strategii.

4. Emoțiile influențează direct învățarea

Un copil stresat, obosit, speriat sau copleșit nu învață în aceleași condiții ca un copil calm și disponibil mental. Atunci când simte amenințare sau presiune puternică, o mare parte din resursele sale sunt orientate către gestionarea acelei stări. Pentru copil, sursa poate fi o temă pe care nu o înțelege, teama de o notă slabă, un conflict cu colegii sau frica de reacția adultului.

În astfel de momente, a crește și mai mult presiunea nu rezolvă problema. Uneori, înainte să cerem performanță, trebuie să înțelegem starea în care se află copilul și ce îi consumă resursele mentale.

Starea emoțională nu înlocuiește disciplina, efortul sau responsabilitatea. Dar face parte din contextul în care toate acestea trebuie să funcționeze.

5. Creierul copilului este maleabil și, tocmai de aceea, sensibil la experiență

Neuroplasticitatea înseamnă că experiențele repetate influențează modul în care creierul se adaptează și se dezvoltă. Ceea ce copilul face zi de zi contează.

Lectura, conversațiile, jocul, rezolvarea problemelor, mișcarea, explorarea și activitățile care cer atenție îi oferă anumite tipuri de experiențe cognitive. La fel, expunerea permanentă la hiper-stimulare, schimbări rapide de conținut și întreruperi repetate îi oferă alte tipuri de experiențe.

Creierul se adaptează la ceea ce îi cerem în mod repetat. De aceea, mediul în care trăiește copilul nu este un simplu decor al dezvoltării sale. Este una dintre influențele importante asupra modului în care își folosește atenția, își gestionează comportamentul și se raportează la învățare.

Iar acesta este și motivul pentru care schimbarea este posibilă. Obiceiurile pot fi ajustate, mediul poate fi modificat, iar anumite capacități pot fi exersate și dezvoltate.

Înainte să cerem mai mult, trebuie să înțelegem mai bine

Poate cea mai importantă schimbare pe care o putem face ca părinți este să nu interpretăm imediat comportamentul copilului ca pe o explicație completă. Ceea ce vedem la suprafață nu ne spune întotdeauna și ce se întâmplă în spate.

O dificultate poate avea legătură cu o capacitate încă insuficient dezvoltată, cu o solicitare prea mare pentru nivelul actual al copilului, cu o strategie nepotrivită, cu oboseala, stresul sau pur și simplu cu nevoia de mai multă practică.

A înțelege dezvoltarea copilului nu înseamnă să îi cerem mai puțin și nici să eliminăm orice dificultate din drumul lui. Înseamnă să avem așteptări potrivite, să știm când poate face singur, când are nevoie de sprijin și când o capacitate trebuie exersată înainte de a putea fi cerută constant.

Creierul copilului nu este un burete pasiv și nici o versiune incompletă a minții noastre. Este un sistem viu, aflat într-o perioadă extraordinară de schimbare. Cu cât înțelegem mai bine cum funcționează, cu atât putem să îl sprijinim mai bine, să avem așteptări mai realiste și să îi oferim experiențele de care are nevoie pentru a se dezvolta.

De Alexandru Bordea